Continuând discuția asupra planului de fertilizare, ca instrument ideal pentru un management corect al nutrienților, vom reaminti acțiunile principale pentru elaborarea lui, așa cum sunt precizate în Codul de Bune Practici Agricole (CBPA).
În primul rând este necesar ca suprafaţa fermei să se împartă în parcele identificabile, relativ omogene din punct de vedere agrochimic (sol, asolament, istoricul aplicării îngrăşămintelor minerale şi organice) astfel încât să se poată stabili pe criterii obiective nevoia de fertilizare a culturilor din fiecare parcelă. Apoi, este recomandabil ca pentru fiecare parcelă să se realizeze măcar o dată la patru ani cartarea agrochimică, prin care se determină conţinutul de azot, fosfor şi potasiu din sol accesibil culturilor vegetale, precum şi alţi parametri ai solului care influenţează necesitățile de fertilizare a culturilor (pH, humus, etc.)
Pe baza acestui studiu, asociat și cu dorința fermierului, se stabileşte asolamentul şi amplasarea acestuia în teren. În cadrul fiecărui asolament, fertilizarea urmează să fie dirijată în funcţie de natura culturii şi potenţialul de producţie al acesteia, bineînțeles corelat cu specificul pedoclimatic al locului. Nu are sens să se opteze pentru utilizarea unei cantități supradimensionate de îngrășăminte, dacă specificul pedoclimatic limitează producția. Rezultatul nu ar fi decât o poluare a apelor subterane cu azotul rămas nefolosit!
Legat de acest aspect, CBPA mai arată că doza de îngrăşământ (mineral+organic) se calculează pentru recolta scontată pentru fiecare parcelă, delimitată pe baza ecuaţiei de bilanţ, elementele componente ale bilanţului fiind estimate pe baza nomogramelor şi tabelelor derivate din rezultatele experienţelor de lungă durată.
În cazul utilizării îngrăşămintelor organice, îngrăşămintele minerale se aplică doar pentru completarea necesarului de azot evaluat în paşii anteriori.
Atenție: doza maximă de azot provenit din îngrăşămintele organice care se aplică pe teren nu poate depăşi 170 Kg/ha/an!