
Alexandru Ioan Cuza a rămas una dintre figurile cele mai importante ale istoriei țării noastre. Sub sceptrul său, în anul 1859, s-a realizat unirea definitivă a Țării Românești cu Moldova. Dar, pe lângă această realizare uriașă, de numele domnitorului se leagă și începutul unor schimbări cruciale în agricultura românească.
Desființarea agriculturii feudale
Marele voievod a fost cel care a inițiat prima reformă agrară din istoria modernă a României. Această acțiune s-a desfășurat în două etape. Prima dintre ele a constat în secularizarea averilor mănăstirești. Trebuie precizat că, la acea vreme, cele mai multe dintre sfintele mănăstiri erau închinate altora, mai mari, din afara țării. Astfel, cea mai mare parte a producției întinselor moșii ale acestor lăcașe părăsea România. Peste 20% din suprafața țării aparținea așezămintelor bisericești.
La vremea aceea, aproximativ 64% dintre țărani se aflau în raporturi de dependență față de stăpânii de pământuri, laici ori monahi. Împroprietărirea din 1864 a făcut ca peste 516.000 de familii de țărani să fie împroprietărite cu suprafețe mai mari sau mai mici, în funcție de puterea de muncă pe care o aveau. Principalul criteriu de atribuire a suprafețelor a fost numărul de vite aflate în posesie, ceea ce, de fapt, era măsura forței de muncă a pământului. Suprafața medie atribuită a fost de cca. 3,9 ha/familie.
Această măsură, respectiv Legea rurală din 1864 este considerată a fi actul care a pus capăt agriculturii feudale din România. Desființând privilegiile boierimii și, în același timp, acordând țăranilor suprafețe de pământ de pe urma cărora să poată trăi, s-a impus necesitatea așezării economiei agricole pe alte principii!
Totuși, această reformă a avut și limitele sale. Țăranii au fost împroprietăriți cu teren arabil, dar nu și cu pășuni ori alte categorii de terenuri care să le permită asigurarea hranei pentru vite. În aceste condiții au rămas dependenți, într-un anumit mod, de boierii ce stăpâneau terenurile respective. Astfel, latifundiarii au reușit să impună țărănimii condiții grele pentru a lucra pământurile moșiilor, în schimbul dreptului de pășunat. Astfel, s-a ajuns ca exploatarea țărănimii să se accentueze, de la an la an. Obligațiile față de moșieri aveau prioritate, astfel încât, de multe ori, gospodarii nu mai apucau să își lucreze propriul pământ. Lucrurile au culminat în 1907, cu celebra răscoală. De abia reforma Agrară din 1921 avea să rezolve eficient problema.
Cu toate acestea, pe lângă multe alte merite, se cuvine să i-l recunoaștem lui Alexandru Ioan Cuza și pe acela de a fi desființat agricultura feudală din România!